Sucevita, colt de rai

Începutul a fost cel mai greu. A trebuit să mă conving să merg în tabără pentru că îmi era frică de tot ce însemna necunoscut (drum, oameni, vreme). Am avut ceva probleme cu trenul spre Cluj care a fost amânat aşa că a trebuit să mergem (cu sora mea) cu ocazia, lucru pe care nu îl mai făcusem. Până la urmă am ajuns teferi şi nevătămaţi.

Am tot amânat să scriu articolul, dar e în beneficiul meu pentru că acum pot compara timpul petrecut în tabără cu timpul petrecut acasă. Deşi am ajuns de 4 zile, singurele mele „realizări” au fost să mă uit la 2 filme. În rest,  nu ştiu cum a zburat timpul.

În schimb, în tabără totul a fost foarte bine planificat, nu am avut timp de pierdut, fiecare minut mi s-a părut bine investit. Atmosfera a fost şi ea diferită. La un moment dat îi povesteam lui Vali că ştiu multe chestii despre dezvoltare iar el mi-a spus că nu despre asta e dezvoltarea personală. „Despre ce e atunci?” mi-am zis. Cred că e despre a pune în aplicare ceea ce ştii, de a trece de la teorie la practică. Ei, tabăra a fost un cadru excelent pentru a face asta.

Cel mai mult mi-au plăcut grupurile de discuţii. Nu cele de engleză pentru că acolo, cel puţin în grupa noastră, a discutat mai mult liderul, ci cele formate la masă (când mâncam), seara sau chiar în pauze. În cadrul acelor grupuri aveai şansa să-te dezvolţi din punct de vedere social şi nu numai.

Au fost interesante şi seminarele de dimineaţă şi temele “Deeper” de seara. Cel mai mult mi-a plăcut seminarul lui Vali, despre inteligenţa emoţională, mai ales partea în care vorbea despre creierul emoţional. Am reţinut că noi învăţăm prin observare şi experimentare, formându-ne imagini despre ce se întâmplă şi credinţe despre noi înşine. Mi s-a părut fascinant faptul că dacă identifici imaginile şi credinţele pe care ţi le-ai format şi le schimbi îţi poţi schimba viaţa!

Din seminarele lui Mihai am învăţat că fiecare avem puncte tari şi puncte forte, că fiecare are caracteristici distincte şi e o piesă importantă din puzzle-ul final. De asemenea, în funcţie de personalitate, fiecare are modalităţi diferite de abordare a vieţii a timpului şi e bine să interacţionezi cu el corespunzător. De exemplu, dacă vrei să îl pui pe urs în mişcare îi dai miere, dacă vrei să-l pui pe măgar îi dai morcovi. Dacă faci invers, nu o să ai succes.

Din seminarul despre managementul conflictului am reţinut că dacă ataci pe cineva, primul instinct e să se apere, chiar dacă ai dreptate. De asemenea am reţinut că în funcţie de situaţie există o abordare care are succes maxim.

Seminarul despre direcţia în viaţă a fost foarte bun. E foarte important să ştii cine eşti, care îţi sunt pasiunile, valorile şi să ai un scop. Într-un fel ăsta e rolul dezvoltării personale, să te ajute să îţi atingi potenţialul în domeniul de care eşti pasionat. Ai nevoie să ştii încotro te îndrepţi, în felul ăsta vei avea mereu un reper.

Serile „Deeper” au fost interesante, tratând lucrurile în profunzime. Mi-au plăcut toate temele, dar m-au atins în mod special povestea lui Pancinello şi cea despre iertare. Eu am fost mereu un băiat inteligent, însă am stat (sau cel puţin asta era imaginea pe care am creat-o) mai prost cu partea socială. Nu am avut nicioată foarte mulţi prieteni, nu am fost lider şi nici la fete nu am prea avut succes, iar chestia asta mă durea. Pentru mine nu prea avea importanţă că sunt primul din clasă, dacă nu eram sociabil, mă simţeam oarecum singur şi mă învinuiam pentru asta. Mă pedepseam într-un anumit fel.

Chiar dacă nu am reuşit încă, mi-am dat seama că e important să mă iert pentru „insuccesul” meu. Apoi, după povestea lui Pancinello mi-am dat seama că nu trebuie să demonstrez nimic, că sunt special chiar dacă nu am realizări. Asta nu înseamnă că n-o să mai realizez nimic ci doar că acum nu o să mai încerc să demonstrez nimic prin asta, o să o fac doar din plăcere.

Partea de interacţiune a fost cel mai important aspect pentru mine.Pentru că teoretic ştiu multe, dar aveam nevoie şi să ştiu că o pot face. Eu mă consideram un singuratic, credeam că sunt eu şi restul lumii (nu ştiu când am creat imaginea asta), dar în tabăra am simţit că mă pot integra, că nu sunt singur, că şi ceilaţi vorbesc aceaşi limbă. M-am simţit ca între prieteni şi au fost chiar şi persoane pe care chiar dacă  le ştiam doar de o zi, puteam vorbi cu ele ca şi când le-aş fi cunoscut de o viaţă. Şi într-un fel e unul dintre lucrurile de care am nevoie cel mai mult: să simt că sunt o fire sociabilă, că mă pot integra printre ceilalţi.

M-am simţit foarte bine în tabără şi ştiu că adevărata provocare abia acum începe. Pentru că dacă nu încep să pun în aplicare ceea ce am învăţat, dacă nu ţin legătura cu prietenii pe care mi i-am făcut aici, dacă nu mă schimb, tabăra o sa fie doar o săptămână într-un colţ de rai şi-atât. Pentru că acum sunt deja în „sălbăticie”, nu mai e nimeni care să mă trezească la 8,  nu mai e nimeni care să se așeze lângă mine la masă, nu mai sunt zeci de persoane disponibile dintre care să aleg cu care să vorbesc, depinde de mine să iau iniţiativa şi să lupt pentru ce îmi doresc.

Ciuberea Cristian – Content Manager, fondator  tophabits.ro